„Și dacă dragostea așa decide, mai mult te voi iubi de dincolo de groapă…”
Se spune că dragostea nu există, că e doar o iluzie creată de trezirea simultană a mai multor simțuri. Evităm a descrie trăirile complexe prin a le ascunde sub acest cuvânt – „dragoste”. Totuși, râdem și plângem, creștem și degradăm, creăm și distrugem pentru că…iubim. Din moment ce ne-am născut, căutăm elementele ce întregesc formula dragostei, iar dorința de a iubi și de a fi iubiți ne poartă prin cele mai neașteptate urcușuri și prăpastii. Oare unde mergem azi, tramvai al Dorinței?
Jucat pe scena Teatrului Național SATIRICUS, spectacolul „Un tramvai numit Dorința” în regia lui Eugen Pădureanu este despre Blanche Dubois, protagonista aflată în căutarea sinelui după mai multe pierderi personale. Marcată de decesul timpuriu a soțului, care a murit călcat de un tramvai, Blanche caută refugiul într-o viață desfrânată pentru care plătește un preț scump: pierde conacul Belle Reve, moștenit de ea și sora ei Stella; pierde locul de muncă în urma unor relații amoroase cu un băiat de 17 ani; își pătează reputația în Laurel fiind văzută des cu diferiți bărbați într-un hotel faimos pentru prostituție. Dar, cel mai important, se pierde pe sine, transformându-se într-o femeie complexată, lipsită de încredere în propria-i ființă. Deprinsă cu noul mod de viață, Blanche preferă să trăiască în iluzie, negând realitatea. Totuși, se refugiază pentru un timp la sora ei Stella, „steaua ei”, care trăia lângă un depou de tramvaie unde acestea erau dezasamblate. Casa surorii este stația terminus al tramvaiului Dorința din care Blanche nu mai putea ieși: „Tramvaiul Dorința m-a adus aici, unde mi-e rușine să stau”.
Scena parcă era ruptă dintr-un sătuc sărăcăcios din epoca modernă. Pânza de păianjen în abundență servea drept un al doilea acoperiș pentru căsuța lui Stanley și Stella. Sticlele goale de băutură și becurile simple ce iluminau slab căsuțele reflectau perfect starea materială precară a personajelor și motivul pentru care Blanche nu era prea bucuroasă de șederea ei la soții Kowalski. M-a surprins felul de reprezentare a tramvaiului prin luminile ce imitau farurile vehiculului și sunetul puternic atât de realist care te teleportau într-o călătorie cu tramvaiul.
Gianina Iconaru a reprezentat perfect personalitatea lui Blanche: femeia vulnerabilă, cuprinsă în valuri inopinate de emoții care adesea se soldau cu tremur pe care actrița îl exprima cu o naturalețe desăvârșită. Se urcase pe scenă târând după ea un bagaj roz cu care a și plecat la finalul piesei; „un bagaj plin cu minciuni”, cum îl descrie Stanley, soțul Stellei. Instabilitatea și nesiguranța lui Blanche este remarcată și prin frecvența schimbării vestimentației, singurul personaj care a purtat în piesă atât de multe rochii. Fiind excesiv de preocupată de ce cred alții despre înfățișarea ei, întrebarea „Cum arăt?” devine un fel de tic verbal al personajului. Frica de a nu fi judecată o ascunde sub masca victimizării, acuzând-o pe Stella pentru că a lasat-o singură să înfrunte toate problemele: „Am pierdut Belle Reve! Tu ai plecat, dar eu am rămas și am luptat!”.
Stanley Kowalski, soțul abuziv și materialist al Stelei, nu agreează prezența lui Blanche în căminul său. Eugen Pădureanu formulează într-un mod remarcabil nemulțumirea lui Stanley în privința pierderii conacului Belle Reve a celor două surori: „Conform Codului lui Napoleon, proprietatea soției e și proprietatea soțului. Conform Codului lui Napoleon, daca tu esti prostită, și eu sunt prostit”. Purtând mereu aceleași haine și afundat în patima alcoolului și jocurilor de cărți, Stanley este personajul masculin brutal și neglijent în raport cu surorile Dubois.
Totuși, Stella, rol jucat de Diana Rotaru, e complementarul polonezului, iar gingășia și nevinovăția ei a câștigat simpatia publicului. Fără a se evidenția prin felul cum arată (în comparație cu Blanche, care părea a fi „regina balului” în rochiile sale scumpe), Stella este opusul surorii sale: cuminte, ascultătoare, calmă și precaută cu Stanley și Blanche, știindu-le complexele și vulnerabilitățile. Simțind drama pierderilor lui Blanche, Stella încearcă să o protejeze de pretențiile lui Stanley și de gura lumii, fiind astfel victima abuzurilor soțului ei.
Nu-l putem trece cu vederea pe Mitch, jucat în piesă de Ștefan Abrudan, în care Blanche a văzut un fel de salvator care să o scoată din prăpastia desfrâului. Timid și foarte atent la început, personajul lui Mitch pare la fel de pierdut ca și Blanche, lasându-se repede cucerit de feminitatea ei. Legătura din cei doi se întețește după ce Mitch îi prezintă inscripția gravată de pe tabachera sa: „Și daca dragostea asa decide, mai mult te voi iubi de dincolo de groapă…”. Încet, încet, personajul prinde curaj, până când află despre peripețiile imorale ale femeii de care i-a plăcut. Furia și nemulțumirea clocotesc în pieptul lui Mitch, stări pe care le-a simțit și publicul din sală atunci când eroul comite violul asupra lui Blanche.
Spectacolul „Un tramvai numit Dorința” înfățișează ce poate drege dragostea din om. Pierderea ei produce efectul de domino în viața suferindului, or dragostea e fundamentul pe care se clădește întregul univers al fiecăruia din noi. Piesa ne îndeamnă să avem grijă de ceea ce iubim, pentru că, odată pierdută, vom căuta disperați dragostea prin tramvaiul dorinței…